De vorbă cu mine




''După treizeci și trei de zile de introspecție, c-a fost o simplă întâmplare să-mi aud vocea propriului sine sau c-atât i-a trebuit conștiinței să mă nască, încă nu știu; singura certitudine avută e că astăzi înțeleg mai multe lucruri decât ieri, dar ieri știam mai multe decât azi.

După treizeci și trei de zile de frământări interioare, am înțeles că nu trebuie să schimb pe nimeni și nici atitudinea nimănui față de mine, ci mai întâi trebuie să mă cunosc, să mă accept, să mă respect și să mă iubesc pe mine însămi așa cum sunt: fără măști, fără presupuneri, fără bariere.

Am înțeles că nu se întâmplă nimic grav dacă mai șchiopătez puțin sau dacă sunt tristă uneori. Nu mi se schimbă nici karma, nici aura, nici destinul. Nu spun că avem nevoie de tristețe în viața noastră, spun doar că e normal și e bine să nu-ți reprimi sentimentele, oricare ar fi acestea.E normal să plângi, e normal să fii trist, e normal să dai c-o farfurie de pământ dacă simți nevoia, e normal să râzi cu lacrimi, fără să te învinovățești și fără să programezi că faci un lucru rău, care-ți va aduce supărare prin legea compensației. Nu spun nici că depresia este bună, spun doar că stările... vin și pleacă, de atâtea ori până vei reuși să le înțelegi mesajul.

E bine să ceri și ajutor de specialitate, dacă simți că nu reușești să treci singur de barierele minții, dar mai bine este să nu fii influențat de nimeni și să cauți în tine forța necesară de-a răzbate. Tu te cunoști cel mai bine, tu îți poți da cele mai sincere răspunsuri, iar dacă nu te cunoști, ai posibilitatea de-a o face.

Ni se enumeră felurite metode de a scăpa de depresie, de frici și de gânduri negre. Și ni se tot spune să fim pozitivi... să evităm situațiile stresante, supărările etc. Ei bine, eu am încercat multe dintre acele metode și unele au succes provizoriu, altele au inițiativă; niciuna însă nu are efect de durată, iar când asculți cum vorbesc psihologii despre vindecarea sufletului, ai impresia că totu-i floare la ureche și vei reuși în secunda doi să-ți găsești liniștea. Te încarci cu pozitivismul lor și, pe moment, ești pregătit să muți munții din loc. Când trece euforia însă și rămâi singur cu temerile tale, cedezi și simți că nimeni și nimic nu te poate ajuta; sloganele nu-ți mai sunt utile, complicitatea și complexitatea minții la fel, convingerile nu-ți mai sunt convingeri și totul se năruie...

Eu am reușit să ies la lumină, singură. Și chiar dacă nu mi-am răspuns încă la toate întrebările, simt c-am câștigat premiul Nobel depășind această afurisită criză existențială. Chiar dacă nu am descoperit nemurirea, m-am găsit pe mine, dintre cele șapte miliarde de suflete, dincolo de conștiință, acolo unde-ncetează numele și forma.

De-a lungul timpului mi s-a tot repetat că trebuie să fiu într-un anumit fel, să dovedesc că pot, să intru în rândul lumii și-am suferit enorm din pricina asta, dar...până la urmă am înțeles că oamenii, de fapt, te înveninează pe tine cu frustrările lor, nu vor ca tu să le dovedești ceva, pentru că înțeleg doar ceea ce sunt pregătiți și vor să înțeleagă. Îți irosești energia demonstrând cuiva că ești altfel de cum te vede.

Nu trebuie să ne lamentăm de modul în care ceilalți interacționează cu noi, de faptul că suntem greșit etichetați, că ceilalți ne văd așa cum nu suntem...pentru că ei sunt grăbiți, sunt stresați, sunt invadați de gânduri și probleme de rezolvat, nu au timp să aprofundeze și să ne analizeze obiectiv. Trebuie să ne oprim noi, din haosul lumii, să ne aruncăm noi măștile de pe față și să avem curaj să arătăm și celorlalți cum suntem și cine suntem cu adevărat, asta dacă ne pasă de părerea lor...............................

E timpul să vă opriți, să vă acordați un minut de liniște și să nu lăsați trecutul acolo unde-i este locul pentru că va rămâne în inimile voastre; maturizați-vă și transformați-l într-un gând de iubire.

Nu vă mai chinuiți sufletul nici să iertați greșiților voștri. Și iertarea este un crez fals. Nimeni nu poate ierta pe nimeni, fiecare se iartă doar pe sine, așa că dați-vă pace! În viață trebuie să ne raportăm la oameni și situații, nu la adevăr sau crezuri.

În timpul acestei introspecții, m-am dezbrăcat de neliniști, de visuri ce nu-mi aparțineau, de crezuri false, de-o conștiință falsă și-am aflat cine... nu sunt și-am realizat că oamenii nu urăsc alți oameni cum s-ar crede; simt pustiirea din propriul suflet și se tem. Își urăsc deșertăciunea din suflet. Lacrimi și praf, ochii lor văd doar ziduri acolo unde-ar trebui să vadă suflete.

Am aflat că niciodată nu e prea să schimbi ceva, să faci ce îți place, să-ți trăiești viața, să te descoperi, să te cunoști, să iubești, să renunți la vechile obiceiuri, să vrei, să poți; am aflat că trebuie să am încredere în mine, înainte de-a avea în altcineva.........................

Având un scop de a-ți trăi viața, te poți îndepărta foarte ușor de sensul ei, iar căutând sensul vieții, riști să renunți la scop; așadar, între scopul și sensul vieții trebuie găsit un echilibru, astfel ca balanța să nu-ți tragă-n jos nici mintea, nici sufletul. Doar încetând lupta între a fi sau a nu fi, între bine și rău, doar făcând pace în voi, puteți trăi în armonie.''

fragmente din cartea ''Divinul feminin''(2017)-M.Camelia

 

©2020 by Divinul feminin. Proudly created with Wix.com