Demonului meu



Îmi place să-mi plimb demonul în nopțile cu lună plină dincolo de granițele conștiinței.

Alteori mă plimbă el, mă duce și mai departe și-mi arată ce ochiul minții nu vede, ce urechea inimii n-ar putea asculta.

Îmi place să-mi beau cu demonul meu cafeaua...

să simt amarul cremos, pătimaș înfigându-și degetele-n papilele mele gustative. Și parfumul... ce parfum amețitor, proaspăt și plin de păcate! După privirea lui, probabil facem, pe nesimțite, schimb de roluri... Un zâmbet complice... Lui nu-i place cafeaua. E suficient că pe mine mă place Aș putea spune chiar că mă adoră. De ce n-ar face-o? Cine-l poate înțelege mai bine decât mine? Cine-l poate iubi mai sincer, dacă nu eu, cea care-i sunt discipol?


Îmi place să-mi duc demonul la intersecțiile aglomerate de gânduri triste. Eu să plâng de ciudă că plâng, el să mă țină-n brațe și să ofteze și să-mi șteargă lacrimile c-o batistă veche de glume nesărate, la care să râd, la care să plâng de ciudă că râd. Îmi place să-mi duc demonul la intersecțiile aglomerate de-ntrebări, să ne putem cunoaște mai bine. Cu fiecare răspuns, înțelegem că ne-am cunoscut deja, nu-ntr-o altă viață, ci-n altele o sută.

Îmi place să-mi privesc demonul în ochi

atunci când vreau să știu, să înțeleg ori să simt facerea lumii, arzândă pe piele. Îmi place să-mi simt demonul topit de-atâta plimbare prin vene...

8 views0 comments
 

©2020 by Divinul feminin. Proudly created with Wix.com