Vocea rațiunii

''

Gândul că fusesem un simplu observator al propriei vieți începuse să-mi facă nopțile albe. Îmi doream din tot sufletul să fi avut un Dumnezeu căruia să-i pun în spate toate grijile și temerile mele. Simțeam pură invidie pentru liniștea credincioșilor, practicanți sau nu. Ei nu își puneau întrebări, nu așteptau răspunsuri, lăsau divinitatea să le ghideze viața după bunul plac, iar ei nu se preocupau de nimic sau cel puțin așa îi percepeam.

Eu... n-aveam niciun Dumnezeu...


Fusesem un simplu ascultător de-a lungul vieții mele, al unor monologuri interminabile, pe care mi le tot repetase vocea din capul meu, vocea rațiunii, în speranța că mi le voi însuși. Și nu doar că mi le însușisem, că mă identificasem cu acea voce care m-a învățat mecanic și fără explicații să nu fac, să nu pun mâna pe, să stau cuminte, să nu vorbesc neîntrebată, să nu și să nu pentru a mă proteja și pentru a mă educa; devenisem vocea acelei rațiuni!


Știam că nebunia n-are limită de vârstă. Știam că halucinațiile ar fi primul semn de schizofrenie... însă, mă gândeam că așa cum un alcoolic nu-și conștientizează problema cu alcoolul, nici psihopatul nu poate fi conștient de demența lui... și prindeam curaj să mă las purtată de gânduri în continuare.


Trecuse mai bine de-o săptămână de când făcusem diferența între voci, de când în mintea mea se dezlănțuise iadul, dar mie mi se părea că trecuse o veșnicie și că nu mai am mult până voi ceda definitiv presiunilor. Deși îmi era greu să lupt de una singură, încăpățânarea era atât de mare, c-am decis să încerc să depășesc momentul fără ajutor de specialitate. Medicii îți dau chimicale și somn pe rețetă, iar eu nu de somn aveam nevoie, ci de trezire și conștientizare............................................................................................''


fragment din cartea Divinul feminin

M.Camelia

 

©2020 by Divinul feminin. Proudly created with Wix.com